Promisiune

Aşa vorbeşte Domnul care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui nume este Domnul oştirilor: „Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!”

Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.” Ieremia 31:36-37

Evreii sub creștinii din perioada nazistă

În urmă cu 70 de ani s-a Încheiat cel de-al Doilea Război Mondial şi, odată cu el, şi cumplitul Holocaust. Friedrich Hilliges scrie câteva amintiri din perioada de dinainte, din timpul şi de după război. Partea a II-a

Cu siguranţă există numeroase mărturii istorice despre curajul creştinilor dedicaţi, care în perioada dominaţiei naziste au îndrăznit să îi ajute pe cei persecutaţi, în special pe evrei. Încă îmi amintesc de familia Teske din Berlin, care a sprijinit şi a ajutat mulţi evrei în timpul persecu­ţiei hitleriştilor. În amintirea lor şi a credinţei lor active, pe zidul casei în care au locuit ei a fost montată o placă comemorativă.

Există însă şi alţii asemenea lor. Unii dintre ei, care de fapt aveau o viziune clară asupra lucrurilor încă dinainte de anul 1937 şi implicit îna­inte de «Noaptea de cristal», nu au îndrăznit, poate din simţul datoriei faţă de societate şi de biserică, să critice regimul nazist, exprimându-şi părerile doar în cadrul unui cerc intim format din familie şi prieteni. Dacă ar fi fost auziţi de cine nu trebuia, riscau să ajungă într-un lagăr de concentrare, să sufere pedeapsa colectivă şi poate chiar moartea. Ce ar trebui atunci să facă un tată de familie credincios având în vedere responsabilitatea lui faţă de familie? Ce au fost atunci aceştia — complici sau dintre cei ce au suferit în tăcere?

Îmi amintesc că în anul 1942, când aveam zece ani, tatăl meu m-a luat cu el în maşină pentru a vizita nişte evrei pe care îi ajuta în mod constant. Eu trebuia să rămân în maşină, iar tatăl meu m-a Învăţat să nu spun nimic dacă m-ar întreba cineva unde anume s-a dus. Când a intrat în casa în faţa că­reia parcase maşina, imediat au venit copiii care se jucau pe stradă şi m-au întrebat unde a mers tatăl meu. Am dat din colţ în colţ, nefiind obişnuit cu minciunile aşa-zis nevinovate. Îmi amintesc de teama teribilă care mă încerca. În orice clipă mă gândeam că cineva ar putea observa ceva, iar tatăl meu va fi prins şi arestat. Câteva zile mai târziu, când a ieşit din nou din casa respectivă, tata plângea cu amar. Ulterior mi-a spus că evreii nu mai erau acolo.

Creştinii care au trăit înainte de anul 1933 se fac vinovaţi de faptul că nu au recunoscut de la început anti­semitismul naziştilor ca fiind vrăjmaş faţă de Dumnezeu. În acelaşi timp, având în vedere numărul mare de afirmaţii ale Cuvântului lui Dumne­zeu (cum ar fi de ex. Rom. 11,28-29), voia şi implicarea Lui pentru poporul ales au fost cât se poate de evidente. Credincioşii ar fi putut şi ar fi trebuit să recunoască aici esenţa problemei. Aceasta i-ar fi împiedicat să îl susţină pe Hitler sau să accepte pasiv ceea ce se întâmpla sub ochii lor.

Prin această participare la antisemi­tism am păcătuit împotriva Domnului nostru Isus Cristos, care «din doi [credincioşii dintre evrei şi dintre nea­muri] a făcut unul [în Biserica lui Isus Cristos] şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea si, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei să îi facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup [Biserica], prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia» (Efes. 2,14-16). Potrivit versetului 21 din acelaşi capitol, «în El toată clădirea, bine închegată, crește să fie un Templu sfânt în Domnul».

În perioada anilor 1937-1938, când evreii nu au mai avut loc nici măcar în Biserica Domnului Isus Cristos (credincioşii acceptând această con­diţie pentru a-şi putea ţine deschise adunările), trupul lui Cristos a suferit din plin din punct de vedere spiritual. Mai are oare rost să vorbim despre deportările şi exterminările în masă ce au avut loc sub ochii noştri şi ai părinţilor noştri?

Acum nu mai putem face altceva decât să vorbim despre aceste lucruri, însă atunci când domnia terorii nazis­te s-a încheiat, ar fi fost mai mult decât necesară o recunoaştere a greşelilor trecutului. Aceasta nu a avut loc, lucru care a rămas de neînţeles pentru tatăl meu în tot timpul vieţii lui. În această privinţă sunt întru totul de acord cu el.

Articol preluat din revista Strigătul de la Miezul Nopții

Hitler și Biblia

În urmă cu 70 de ani s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial şi odată cu el cumplitul Holocaust. Citiţi câteva amintiri din perioada dinainte, din timpul şi de după război, de Friedrich Hilliges. Partea I

La începutul anilor '20, în dome­niul afacerilor sale din Leipzig, tatăl meu se întâlnea regulat la cină, cu ocazia unui târg anual, cu un alt comerciant. Într-una dintre aceste seri, căutând ceva de scris, tatăl meu a scos din buzunarul interior al vestonului său un Nou Testament pe care îl avea tot timpul cu el. Privirea cunoştinţei lui a căzut pentru o clipă asupra acestuia. Imediat l-a întrebat pe tatăl meu ce are acolo. Mirat de interesul spontan şi foarte direct, tatăl meu i-a arătat Noul Testament. Faptul că era o traducere Elberfelder a stârnit interesul acestei cunoştinţe. El a povestit pe scurt, dar în acelaşi timp în cuvinte admirative, despre un bun prieten pe nume Adolf Hitler, care are mari idei politice şi deţine exact acelaşi tip de Nou Testament. Cunoştinţa aceasta îşi dorea mult să aibă această ediţie specială, astfel că a cerut adresa exactă a editurii, să şi-o poată comanda.

Interesul ciudat faţă de această traducere a fost iniţial cu totul inex­plicabil pentru tatăl meu. Adolf Hitler era încă un nume necunoscut în acea vreme, un nume care nu spunea nimic, astfel că totul a părut lipsit de importanţă.

La exact un an după acea întâmpla­re, cei doi s-au întâlnit din nou. Înain­te de a se aşeza la masă, cunoştinţa a scos repede un Nou Testament obţinut între timp de la editura Brockhaus. Menţionându-l pe Hitler, prietenul lui, şi cu o bucurie vizibilă, el i l-a arătat tatălui meu, care l-a luat pentru a vedea informaţiile despre editură şi pentru a-l răsfoi puţin. Astfel a ob­servat câteva sublinieri care ofereau acum explicaţii mai adânci.

În primul rând, pentru acest om, aceeaşi ediţie era atât de importantă, deoarece, fiind un necunoscător al Bibliei, a putut transfera în mod sim­plu sublinierile din Noul Testament al lui Hitler în propriul lui exemplar, căutând doar numărul paginii şi am­plasarea fiecărui pasaj.

În al doilea rând, sublinierile arătau care pasaje din text erau importante pentru acest atât de admirat prieten numit Adolf Hitler. Tatăl meu a înţeles imediat că Hitler avea o orientare clar antievreiască. În acea vreme se cunoş­teau mai multe personalităţi politice care propagau permanent astfel de idei. Erau subliniate toate acele pasaje în care evreii sau coducătorii lor erau pedepsiţi în vreun fel sau altul (de ex. Matei 3,7; 23,15-36; Luca 11,39-44) şi în care se proroceşte judecata şi nimicirea (de ex. Matei 3,10; 7,15-19) cu privire la răul care se ascunde în spatele religiozităţii făţarnice (de ex. Luca 11,46). Adolf Hitler era evident o pesoană care ura evreii şi care în­cerca să confirme cu ajutorul Bibliei ostilitatea pe care o nutrea cu privire la aceştia.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat cu mult înainte de anul 1933 şi încă înainte de vremea în care numele Adolf Hitler să fi apărut în constelaţia politică a Germaniei. Până la urmă­torul Târg de la Leipzig, cunoscutul tatălui meu a murit. Nu a mai existat nici o continuare a acestui contact unic şi indirect al părintelui meu cu Adolf Hitler, însă tatăl meu dobândise o înţelegere, care — chiar dacă iniţial a părut lipsită de importanţă — a fost ulterior orientativă pentru el.

Când Hitler a ajuns faimos şi tot mai mare, tatăl meu şi-a amintit de întâmplarea care a avut loc în urmă cu mai mulţi ani. Încă de la început el nu a fost prins de amăgirea acestui om puternic atât de admirat de toată lumea, ci a fost ferm convins că ajun­gerea la putere a lui Adolf Hitler va echivala cu pieirea Germaniei. Aceas­tă perspectivă l-a ferit pe tatăl meu de concesii false, iar mai târziu, în vremurile negre ale pierderilor fami­liale dureroase (trei dintre fraţii mei au murit în război şi toată averea cu casă şi afacere a fost distrusă) l-a ajutat să nu îşi piardă speranţa, deoarece ştia că în cer este un Dumnezeu care a spus că oricine se atinge de poporul Său se atinge de lumina ochilor Lui (vezi Zah. 2,8).

Articol preluat din revista Strigătul de la Miezul Nopții

LUTHER, EVREII ȘI ISTORIA TEOLOGIEI SUBSTITUIRII



Pentru legitimarea «morală» a Holocaus­tului, nazistii au făcut permanent referire la reformatorul german Martin Luther. lată în cele ce urmează o privire retros­pectivă asupra teologiei substituirii.

Părerile lui Martin Luther despre evrei şi iudaism au făcut obiec­tul a numeroase dezbateri de-a lungul timpului. Potrivit lui H. J. Hil­lerbrand, «învăţaţii sunt de aceeaşi părere că la început Luther a făcut afir­maţii binevoitoare şi pozitive despre evrei». El s-a rugat pentru evrei şi a cerut tratarea acestora cu bunăvoinţă. Luther chiar a scris: «Nu trebuie să îi tratăm pe evrei cu un duh neprietenos, deoarece printre ei există viitori creştini şi în fiecare zi sunt unii care se convertesc.» Luther credea şi într-o poziţie specială a evreilor în planul lui Dumnezeu: «Numai ei, şi nu noi nea­murile, au această promisiune, că în sămânţa lui Avraam vor fi întotdeauna creştini, care vor recunoaşte Sămânţa binecuvântată.»
În lucrarea sa Dieser Jesus Christus wurde als Jude geboren (Acest Isus Cristos S-a născut ca evreu, n.trad.), apărută în anul 1523, Luther pare optimist cu privire la faptul că mulţi evrei se vor converti la creştinism. Nădejdea sa era ca «mulţi dintre ei să devină creştini veritabili si să se întoarcă la credinţa părinţilor lor, a profeţilor şi a patriarhilor». Hans Kng face trimitere la afirmaţia lui Luther, potrivit căreia odată cu începerea Reformei «şi pentru evrei a început o nouă epocă finală».
În anii lui de mai târziu, atitudinea lui Luther cu privire la evrei s-a schim­bat însă dramatic. Hillerbrand scrie: «De la sfârşitul anilor 1530 găsim un ton cu totul diferit în scrierile lui Luther. El a devenit mai puţin optimist în ceea ce priveşte posibilitatea unei convertiri evreieşti.» Acest optimism în scădere referitor la convertirea evreilor se poate să fi fost şi un ele­ment declanşator pentru cuvintele dure ale lui Luther împotriva evreilor.
Critica cea mai severă a lui Luther împotriva evreilor se găseşte în lucra­rea sa apărută în anul 1543, Cber die Juden und ihre Litgen (Despre evrei şi minciunile lor, n.trad.). Acolo el îi numeşte pe evrei «un popor ticălos şi blestemat». Intoleranţa lui Luther faţă de evrei este vizibilă şi în următoa­rele cuvinte: «Ce ar trebui să facem noi, creştinii, cu acest popor lepădat şi blestemat, cu evreii? Deoarece ei trăiesc printre noi, nu cutezăm să le tolerăm comportamentul, fiind totuşi conştienţi de minciunile, de ocara şi de hula lor.»
Pe lângă retorica sa antisemită, Luther a făcut şi afirmaţii care co­respund unei teologii punitive a sub­stituirii. El a considerat distrugerea Ierusalimului şi a Templului în anul 70 d.Cr. ca fiind o dovadă a respinge­rii permanente a lui Dumnezeu faţă de evrei: «Ascultă, evreule, nu eşti conştient că Ierusalimul împreună cu suveranitatea ta, cu Templul tău şi cu preoţia ta este în ruine de peste 1460 de ani? O astfel de mânie înfocată a lui Dumnezeu este o dovadă suficientă că evreii au fost lepădaţi de Dumnezeu, că nu mai sunt poporul Lui şi nici E1 nu mai este Dumnezeul lor.»
Cu privire la făgăduinţele care spun că descendenţii lui Avraam vor fi un «popor mare», Luther a declarat: «Iată motivul pentru care au pierdut evreii făgăduinţa aceasta, indiferent cât de mult se laudă cu părintele lor Avraam: ei nu mai sunt poporul lui Dumnezeu.»
Martin Luther a spus şi că denumi­rile de «Israel» şi «evreu» au trecut după jertfa lui Cristos printr-o schim­bare a sensului. Pentru el, adevăraţii israeliţi erau cei care acceptau Noul Legământ: «Toate neamurile care au devenit creştine sunt adevăraţii israeliţi şi noi evrei, născuţi din Cristos, cel mai preţios Evreu.»
Hillerbrand rezumă astfel părerile supersesioniste de mai târziu ale lui Luther despre Israel şi evrei: «Nu mai există făgăduinţe pentru Israel. Dumnezeu tace. Israelul trăieşte permanent tăcerea lui Dumnezeu ca expresie a mâniei Sale. În scrierile lui de mai târziu, Martin Luther pare să fi abandonat ideea alegerii veşnice a Israelului.»
Teologia substituirii este adânc in­rădăcinată în istoria Bisericii. Perioada părinţilor Bisericii a fost dominată de un supersesionism punitiv, potrivit căruia Israelul ar fi fost lepădat de Dumnezeu din cauza neascultării sale. in acelaşi timp, Biserica, formată în cea mai mare parte din creştini dintre neamuri, a fost considerată ca fiind noul Israel. Iustinian a fost primul părinte al Bisericii care a exprimat clar că Biserica este Israel. Prin interpre­tarea alegorică a Scripturii, Origen a realizat o bază hermeneutică potrivit căreia făgăduinţele vechi-testamenta­re făcute lui Israel pot fi transferate în sens spiritual asupra Bisericii. Augus­tin a oferit de asemenea un argument esenţial pentru existenţa evreilor, considerându-i o mărturie a auten­ticităţii Bibliei şi a creştinismului. Cu toate că Biserica din acea epocă a susţinut teologia substituirii, ea credea şi într-o salvare viitoare a Israelului pe baza textelor vechi-testamentare şi a capitolului 11 din Romani.
În Evul Mediu a fost menţinută opinia că Biserica a înlocuit pe termen lung Israelul în planul lui Dumnezeu, cu toate că era de asemenea răspândită credinţa într-o viitoare convertire a evreilor. Arta acestei perioade reflectă credinţa larg răspândită în teologia substituirii. Şi Toma de Aquino a sus­ţinut punctul de vedere supersesionist dominant, cu toate că reflecţiile lui la Romani 11 l-au convins de faptul că va avea loc o viitoare convertire a evreilor.
Perioada Reformei a fost marcată de opinii contradictorii cu privire la teologia substituirii. Luther a susţinut în anii lui de mai târziu un accentuat supersesionism punitiv cu privire la Israel şi Biserică. La Calvin în schimb găsim o formă moderată de superse­sionism: Biserica era considerată ca fiind noul Israel, însă în acelaşi timp era aşteptată şi o convertire a evreilor. Puritanii englezi şi teologii din Olanda aveau însă o perspectivă pozitivă cu privire la viitoarea salvare a evreilor.
Şi în perioada modernă se întâlnesc diferite perspective vizavi de teologia substituirii. Kant şi Schleiermacher au răspândit o formă a supersesionismu­lui structural, conform căruia originea evreiască a lui Isus este minimalizată, iar scrierile evreieşti sunt ignorate în mare măsură. Barth a respins super­sesionismul punitiv, dar a susţinut o formă a supersesionismului economic, potrivit căruia rolul deosebit al Isra­elului ca popor al lui Dumnezeu s-a încheiat odată cu venirea Domnului Isus Cristos.
Holocaustul şi întemeierea statului modern Israel în anul 1948 au deter­minat ca doctrina supersesionismului să treacă printr-o verificare critică, iar relaţia lui Dumnezeu cu Israelul să fie reanalizată. Pe lângă acestea, cer­cetările recente cu privire la Cristos din punct de vedere istoric au dus la concluzia că misiunea Domnului Isus este inseparabil legată de restaurarea poporului Israel. Prin urmare, secolul trecut a devenit martorul unui curent larg răspândit împotriva supersesio­nismului, care a dus la o respingere oficială a concepţiilor supersesioniste în multe biserici şi confesiuni.
MICHAEL J. VLACH

Fragment din Hat die Gemeinde Israel ersetzt? (A înlocuit Biserica Israelul?, n.trad.),
pag. 81-83 şi 103-105, editura Mitternachtsruf.


Supersesionismul

Supersesionismul este un alt termen folosit pentru teologia substituirii (respectiv teologia înlocuirii). Un su­persesionist crede că Biserica a înlo­cuit Israelul ca popor al lui Dumne­zeu. «Supersesionismul punitiv» afirmă că Dumnezeu a lepădat Israe­lul ca pedeapsă pentru neascultarea lui. Această perspectivă nu mai este susţinută astăzi de mulţi creştini. Ma­joritatea teologilor substituirii vorbesc despre perspectiva «economică», potrivit căreia Biserica este pur şi simplu o continuare a Israelului, susţinând că acesta a fost dintotdeauna planul lui Dumnezeu.

Articol preluat din revista Strigătul de la Miezul Nopții

Căile Domnului cu Israelul și Biserica de Samuel Rindlisbacher



Întrebarea cu privire la stăpânire a fost pusă încă din paradis. Dumnezeu i-a dat omului stăpânire peste creaţie: «Dumnezeu le-a „Creşteţi, înmul­ţiţi-vă, umpleţi pământul, supuneţi-l „şi stăpâniţi peste peştii mării, peste pă­sările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ"» (Gen. 1,28). În urma păcatului omului, această stăpânire a cunoscut un final brusc. Omul şi-a transferat domeniul de stă­pânire diavolului. Cine avea atunci să domnească şi să fie învingător? Când Dumnezeu a chemat poporul Israel, aceasta a fost întrebarea care cerea un răspuns.

«Când a ieşit Israel din Egipt, când a plecat casa lui Iacov de la un popor străin, Iuda a ajuns locaşul Lui cel sfânt şi Israel stăpânirea Lui» (Psalmul 114,1-2). Prin Israel urma să se întin­dă peste întreg pământul dreptul lui Dumnezeu de a stăpâni: «Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veți păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoţi şi un neam sfânt» (Exod 19,5-6) Din păcate, Israelul a respins dreptul lui Dumnezeu, după cum a explicat şi Domnul Isus într-o pildă (vezi Matei 22,1-7).

Poporul Israel a refuzat dreptul de a stăpâni al lui Dumnezeu şi, în urma acestei respingeri, în cele din urmă Isus a murit pe crucea de pe Golgota. Astfel s-a împlinit ceea ce a indicat Domnul în pilda Sa: «Când a auzit împăratul, s-a mâniat, a trimis oştile sale, nimicind pe ucigaşi şi le-a ars cetatea» (Matei 22,7). În anul 70 d.Cr., Ierusa­limul a fost cucerit şi distrus împre­ună cu Templul. Peste un milion de oameni şi-au găsit moartea. Cei care au rămas au fost duşi în robie. Stăpâ­nirea lui Dumnezeu prin poporul Său Israel a avut astfel parte de un sfâr­şit temporar. S-a întâmplat ceea ce a prezis profetul Osea cu secole înain­te: «Copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi» (Osea 3,4).

În timp ce poporul Israel era lăsat de-o parte, stăpânirea lui Dumnezeu a trecut asupra Bisericii. Stăpânirea lui Dumnezeu în vremea actuală este în Biserica Domnului Isus Cristos. Exis­tă însă o deosebire de care trebuie să ţinem cont, şi anume faptul că, în timp ce Israelul reprezenta un drept la stăpânire vizibil, politic al lui Dum­nezeu, Biserica lui Isus este o stă­pânire nevăzută, care are în vedere inimile oamenilor, domeniul spiritual. Este stăpânirea despre care Sfânta Scriptură spune: «Pacea lui Cristos să stăpânească în inimile voastre» (Col. 3,15). În acelaşi timp este stăpânirea harului: «Tot aşa, şi harul să stăpâneas­că dând neprihănirea, să dea viaţa veş­nică, prin Isus Cristos, Domnul nostru» (Rom. 5,21). De asemenea este stă­pânirea Duhului asupra cărnii, biru­inţa dragostei asupra urii lumii. Este biruinţa mieilor asupra lupilor (să ne gândim în acest sens la milioanele de martiri). Este stăpânirea lui Dumne­zeu prin oamenii slabi, a acelora care în slăbiciunea lor îşi pun toată încre­derea în Isus Cristos (citiţi în acest sens 2 Cor. 12,9-10).

Această stăpânire a lui Dumnezeu prin Biserica lui Isus se îndreaptă la rândul ei către punctul final. Vedem aceasta prin faptul că Dumnezeu a reluat firul cu Israel (vezi Rom. 11,25-27). Punctul final al acestei perioade va fi răpirea, pe care o aş­teptăm în orice clipă (vezi 1 Tes. 4,15-17). Când răpirea va avea loc, stăpânirea lui Dumnezeu va trece din nou asupra Israelului. Atunci va înce­pe perioada despre care au prorocit profeţii vechi-testamentari — Impără­ţia mesianică, stăpânirea vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. Ezechiel a pro­feţit cu privire la aceasta: «Aşa vorbeş­te Domnul Dumnezeu: „Iată, îi voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor. Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel"» (Ezec. 37,21-22).

Când împărăţia lui Dumnezeu va fi revelată prin Israel, evreii vor trebui să se întoarcă în ţara lor. Lucrul aces­ta se întâmplă din anul 1882, când a avut loc primul val de imigrare în Ereţ Israel. Evreii se întorc din peste 145 de ţări în ţara promisă lor de către Dumnezeu (citiţi în acest sens Ezec. 37,15-21).

Stăpânirea lui Dumnezeu înseam­nă şi o relaţie autentică cu Cel Atot­puternic. Din păcate, astăzi situaţia este dramatică. Dacă privim la Israel, vedem un popor care, deşi poartă Nu­mele Lui şi are de dus o luptă pen­tru Dumnezeu, nu intreţine o relaţie spirituală veritabilă cu El (vezi Rom. 10,2-3). Israelul nu Îl caută pe Isus Cristos, ci se mulţumeşte cu tradiţiile şi datinile sale omeneşti, căutând să obţină neprihănirea prin forţele proprii. Dumnezeu a spus referitor la po­porul Său: «Îi voi scoate din toate aba­terile cu care au păcătuit şi-i voi curăţi; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumne­zeul lor. Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini. Vor locui iarăşi în ţara pe care i-am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor şi copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci» (Ezec. 37,23-25).

Stăpânirea lui Dumnezeu va intra în vigoare după Scriptură, chiar dacă lucrurile deocamdată nu stau aşa. Dumnezeu va instaura împărăţia lui Isus Cristos (vezi Psalmul 2; Isaia 2,2-5). Ezechiel ne arată ce înseamnă stăpânirea lui Dumnezeu: «Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi, îi voi înmulţi voi pune locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna» (Ezec. 37,26). Ceea ce astăzi este o mare dorinţă va deveni realitate sub stăpâni­rea lui Dumnezeu. Isaia a spus despre Domnul Isus: «El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi îm­părăției lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire de acum şi-n veci de veci; iată ce va face râvna Dom­nului oştirdor» (Isaia 9,7).

Dumnezeu va restaura Locașul Lui cel sfânt pe pământ: «Voi pune Locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care îl sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor» (Ezec. 37,26-28). Locul închinării, forma serviciilor religioase şi jertfele din această împărăţie a lui Dumnezeu de pe pământ ne-au fost descrise în capi­tolele 40-48 din Ezechiel. Foarte des este susţinută opinia că aceste capi­tole nu trebuie interpretate în mod li­teral, ci, dimpotrivă, ele trebuie spiri­tualizate, fiind considerate simbolice sau deja împlinite. Biblia ne descrie aici un Templu real. Vedem măsură­tori clar delimitate, un Templu cu uşi reale, cu porţi şi săli, cu rânduieli şi reguli pentru slujba preoţilor. Jertfele şi animalele jertfite sunt descrise în detaliu. Acestea nu sunt lucruri sim­bolice sau imaginare, ci, dimpotrivă, acest Templu împreună cu slujbele lui divine reprezintă o parte din viitoarea împărăţie vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. Este atât de real, încât profe­tul Zaharia a spus: «Multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să Îl caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor îl vor apu­ca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi"» (Zah. 8,22-23).

În acea perioadă se vor aduce din nou jertfe şi vor curge râuri de sânge (vezi Ezec. 45,17). În vremea noastră atât de critică la adresa Bibliei, în această perioadă a dominaţiei teolo­giei liberale, în care vărsarea sânge­lui jertfelor este respinsă ca fiind o practică barbară şi depăşită, un astfel de gând este respingător şi revoltător — însă nu şi pentru Dumnezeu. Cel Atotputernic îi acordă sângelui o ase­menea valoare încât în împărăţia Lui de pe pământ, sub stăpânirea Sa, El va îngădui ca sângele animalelor de jertfă să fie din nou vărsat. Aceasta trebuie să ne amintească de faptul că Isus Cristos Şi-a dat viaţa pentru ier­tarea noastră.

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bo­găţiile harului Său» (Efes. 1,7). Epis­tola către Evrei merge chiar un pas mai departe, spunând: «Fără vărsare de sânge nu este iertare» (Evrei 9,22). Toate animalele care vor fi jertfite în impărăţia lui Dumnezeu şi al căror sânge va fi vărsat vor reprezenta o atenţionare cât se poate de clară şi de puternică, inconfundabilă pentru fiecare om. Acest sânge ne va face să ne uităm la Fiul lui Dumnezeu, la Isus Cristos, care Şi-a dat viaţa pentru noi, astfel încât să fim răscumpăraţi. Stă­pânirea lui Dumnezeu se va evidenţia prin Isus Cristos, despre care Ioan Botezătorul a spus: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!» (Ioan 1,29). Stăpânirea lui Dumnezeu va veni cu siguranţă. Este ea o reali­tate astăzi în viaţa ta? 



Articol preluat din revista Știri din Israel

Viitorul național și spiritual al Israelului în Împărăția de o mie de ani (Biblia și Israelul)

de Wim Malgo, fondatorul Strigătul de la Miezul Nopții (1922-1992)


Israelul va avea un viitor naţional, dar şi unul spiritual. Acest popor se va alătura în final Bisericii Domnului Isus Cristos. Căile lui Dumnezeu cu Biseri­ca lui Isus şi cu Israel către această mare ţintă — şi anume înfiinţarea îm­părăţiei Lui — sunt însă foarte diferite. Dumnezeu face ca tot ceea ce este vizi­bil acum să se întâmple în şi prin popo­rul Său prin diferite lucrări şi minuni, în timp ce tot ceea ce este nevăzut, şi anume schimbarea inimii lor, să aibă loc doar mai târziu. În cazul Bisericii lui Isus, lucrurile stau invers. Mai în­tâi, lucrarea spirituală începe în mod nevăzut. Un om care este născut din nou este înnoit prin Duhul lui Dum­nezeu din interior înspre exterior şi doar după aceea rodul Duhului devine vizibil. Cu privire la viitorul Israelului există două prorocii care sunt atât de clare încât nimic nu poate fi spiritua­lizat la ele. Prima sună astfel: «Îi voi sădi în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău» (Amos 9,15).
Această promisiune, care se referă la ceea ce este pământesc, devine vizibilă astăzi în Orientul Apropiat sub ochii întregii lumi. Cealaltă făgăduinţă se află în Noul Testament şi se referă la resta­urarea spirituală: «Ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?» (Rom. 11,15). Aşa cum astăzi împlinirea promisiunii naturale este vizibilă sub ochii noştri, tot aşa se va împlini şi făgăduinţa spirituală făcută odinioară poporului evreu întreg Israelul va fi binecuvântat. Primele semne există deja printr-o căutare tot mai mare a lui Mesia. Profetul Ezechiel descrie acest proces după cum urmează: «Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam s-a făcut un vuiet şi iată s-a făcut o mişcare şi oasele s-au apro­piat unele de altele. M-am uitat şi iată că le-au venit vine, camea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra, dar nu era încă duh în ele» (Ezec. 37,7-8). Aceas­ta este situaţia de astăzi din Israel. Împlinirea nu se încheie însă astfel, deoarece, în continuare, în versetul 9 se spune: «El mi-a zis: „Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omu­lui, şi zi-i duhului: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia să în­vie!" Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr» (Ezec. 37,9-10). Expli­caţia care urmează arată fără echivoc că în acest text se vorbeşte despre Is­rael şi nu despre Biserică, deoarece în versetul 11 citim următoarele: «El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: „Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"» Versetul se potriveşte şi stării interioare a unor creştini, dar textul continuă: «De aceea, proroceşte şi spu­ne-le: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, po­porul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi"» (Ezec. 37,12-14). În acest capi­tol ni se prezintă ordinea cronologică a evenimentelor care privesc poporul Is­rael şi ni se arată că viitorul naţional, iar apoi şi cel spiritual, se vor împlini cu siguranţă. Astfel citim în versetele 25 şi 27 ale aceluiaşi capitol: «Vor locui iarăşi în ţara pe care i-am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părin­ţii voştri. Da, vor locui în ea, ei, copiii lor „și copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci Lo­cuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dum­nezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.» Mai întâi are loc aduce­rea înapoi a popo­rului evreu în ţară (viitorul naţional), iar apoi convertirea rămăşiţei credin­cioase (viitorul spiritual). În acest mod înţelegem noi că se împlinesc profeţii­le din perspectiva naţională, precum şi cele spirituale. Astfel Domnul împlineşte o profe­ţie după alta într-o ordine minunată.
Domnul i-a poruncit lui Avraam: «Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat, căci ţie ți-o voi da» (Gen. 13,17). Avra­am a traversat atunci suprafaţa ve­chiului Orient, iar în acest timp a venit în contact cu toate acele ţări ale căror conducători apar mai târziu în istoria poporului legământului. Aceasta a in­clus întreg spaţiul Mesopotamiei, al Irakului de astăzi, până la ţara Nilului, Egiptul. Prin faptul că a traversat ţara în lung şi în lat — Domnul nu îi vorbi­se încă despre suişuri şi coborâşuri — Avraam, un om al parusiei, a acţionat în gândul Domnului Isus Cristos şi s-a bucurat să vadă de la distanţă şi să anticipeze minunăţia şi măreţia promisiunii dumnezeieşti: «Să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos care întrece orice cunoştinţă, să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu» (Efes. 3,18-19). După cum am mai spus, Avraam mergea doar în linie orizon­tală, în timp ce noi, ca şi credincioşi răscumpăraţi ai Noului Legământ, cu­noaştem prin harul lui Dumnezeu şi linia verticală. Această linie verticală, de sus în jos, şi-a găsit împlinirea în moartea lui Isus pe crucea de pe Golgota şi în strigătul Lui «S-a isprăvit!» (Ioan 19,30). Astfel s-a făcut legătura între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Aceasta a avut loc în Israel. Repet, nu doar linia orizontală a fost trasată, ci şi cea verticală. Dumnezeu va întemeia prin Domnul Isus Cristos o cristocraţie, adică domnia lui Cris­tos împreună cu Biserica glorificată din înălţimile cereşti. Această promi­siune minunată se referă la Mireasa Lui. Să ne îndreptăm însă din nou atenţia către viitoarea domnie a Isra­elului asupra lumii şi a poziţiei acestui popor în Împărăţia lui Isus Cristos.
Când chemarea naţională, internaţi­onală şi spirituală a Israelului vor coinci­de din punct de vede­re temporal, aceasta va reprezenta o bi­necuvântare de ne­descris pentru toate popoarele: «Dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi pli­nătatea întoarcerii lor?» (Rom. 11,12). Atunci toate naţiunile se vor bucura de domnia divină a Israelului. În Psal­mul 67 se spune referitor la aceasta: «Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamurile şi se înveselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire şi povăţuieşti neamurile pe pământ» (v.4-5). Conform Psalmului 18,43, Israelul va fi în fruntea popoa­relor: «Tu mă scapi din neînţelegerile poporului; mă pui în fruntea neamurilor; un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus.» Dumnezeu i-a făgăduit aceasta şi lui Moise: «Dacă vei asculta de gla­sul Domnului Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi va da întâietate asupra tuturor nea­murilor de pe pământ» (Deut. 28,1).
Articol preluat din revista Știri din Israel.

Evoluează omul?

Evoluează omul să fie mai mare și mai inteligent?

Teoria evoluției caută să ne învețe că omul s-a dezvoltat în ultimii 3 milioane de ani. Istoria și Biblia, deopotrivă, indică faptul că înainte de potop în zilele lui Noe, oamenii erau mult mai mari și mai inteligenți decât o persoană obișnuită astăzi. Biblia spune că ei trăiau o viață de mai mult de 900 de ani.  
Cât privește inteligența, ai putea să înveți multe în 900 de ani! Plus că, Adam a ieșit chiar din mâna lui Dumnezeu complet programat cu capacitate de limbaj și abilitatea să clasifice și să sorteze obiecte rapid (el a numit toate animalele într-o singură zi). Adam a trăit pentru mai mult de jumătate din perioada de la creație până la potop, astfel cunoștințele lui puteau fi răspândite în toată lumea.
În ultimii 400 de ani, a existat o creștere mare în acumularea de tehologie. Aceasta nu este același lucru ca înțelepciunea și inteligența. Noi putem avea coputere deoarece mii de oameni înainte au inventat diferite părți și idei care pot fi puse împreună. Nu există dovezi că omul modern este mai inteligent decât omul antic. Eu cred că opusul este adevărat. Multe din structurile antice indică o inteligență deosebită în soluționarea problemelor unei ere slab tehnologizate.
Legat de faptul că omul ajunge mai mare, a fost o creștere în mărimea medie în ultimele câteva sute de ani în țările industrializate datorată îmbunătățirii dietei, igienei, medicinei, etc. Dar, aceasta nu trebuie confundată cu evoluția. De asemenea, tendința de creștere a oamenilor nu este o dovadă a unei direcții de creștere pe termen lung.
Dacă astăzi omul este, să zicem, cu 20 de centimetri mai înalt decât media oamenilor din perioada Revoluției Americane de acum 200 de ani, evident că aceasta nu demonstrează că omul a fost cu 2 metri mai mic acum 2000 de ani sau cu 2 km mai mic acum 20 000 de ani! În fiecare eră au fost și oameni înalți și scunzi. Nu există vre-o dovadă că omul modern este mai bun.

IS MAN EVOLVING BIGGER AND SMARTER?

The evolution theory teaches that man has been improving over the last 3 million years. Both history and Scripture indicate that before the Flood in the days of Noah, people were much bigger and smarter than the average person is today. The Bible says they were living to be more than 900 years old. 
As for smarter, you could learn a lot in 900 years! Plus, Adam came from the hand of God fully programmed with language capacity and the ability to classify or sort items quickly (he named all the animals in one day). Adam was around for over half of the time from the creation to the Flood, so his great knowledge could be spread throughout the world.
In the last 400 years, there has been a great increase in accumulated technology. This is not the same as wisdom or intelligence. We can have a computer because thousands of men before have invented various parts and ideas that can be put together. There is no evidence that modern man is smarter than ancient man. I think the opposite is true. Many of the ancient structures indicate greater intelligence in solving problems in a low-tech age.
As for man getting bigger, there has been an increase in average size over the last few hundred years in industrialized countries due to improved diet, sanitation, medicine, etc. But, this is not to be confused with evolution. Also, the trend in bigger people is not proof of long-term growth patterns.
If man today is, say, 8 inches taller than average man during the American Revolution 200 years ago, it obviously would not prove that man was 80 inches shorter 2,000 years ago or 800 inches shorter 20,000 years ago! Every age has seen both tall people and smart people. There is no evidence that modern man is any better.

Articol tradus de pe site-ul www.creationtoday.org 

Formarea diamanelor și a carburanților naturali

Cum se formează diamantele, petrolul, carburantul fosilifer și gazul natural?

Cărbunele provinde din cantitățile masive de materie din copaci și plante care au fost schimbate de o caldură si pesiune imensă. Petrolul și gazul natural s-a format de la materia provenită de la pești, reptile, și animale sub aceleași condiții de căldură și presiune.  
Momentul cel mai logic pentru cărbune, petrol și gaz să se fi format a fost în timpul și după potopul global, când cantități enorme de materie animală și plante s-au scufundat îngropându-se sub expunerea extraordinară la presiuniea și distrugerea apelor potopului și a sedimentelor.

Diamantele sunt nestemate pure de carbon supuse la presiuni foarte mari. Cele mai multe diamante se găsesc în”pământul albastru”, în sau aproape de gâtul vulcanilor stinși unde a erupt magma. Presiunea mare din cauza activității vulcanice ar fi putut să formeze diamentele. Multe s-ar fi putut forma când ”izvoarele adâncului celui mare” s-au rupt sau când munții s-au ridicat pe parcursul ultimelor luni ale potopului (Psalmul 104:6-8).

HOW ARE DIAMONDS, OIL, FOSSIL FUELS, AND NATURAL GAS FORMED?

Coal comes from massive amounts of trees and plant matter that have been changed by tremendous heat and pressure. Oil and natural gas form from fish, reptile, and animal matter under similar heat and pressure conditions.
The most logical time for coal, oil and gas to form was during and after the worldwide flood, when enormous amounts of animal and vegetable matter underwent mass burial under the incredible destruction and pressure of the flood waters and the sediments.
Diamonds are highly pressurized, pure carbon gems. Most diamonds appear in “blue ground,” in or near the neck of an extinct volcano where magma erupted. The high pressure of volcanic activity could have formed diamonds. Many may have formed when the “fountains of the deep” were broken up or when mountains arose during the last months of the Flood (Psalm 104:6-8).

Articol tradus de pe site-ul www.creationtoday.org

Nivelurile straturilor geologice

Cum explici ”varvele”, formarea nivelurilor de straturi fine?

Unii cred că formarea nivelurilor de straturi fine, cum ar fi cele de la fromațiunea Green River în Wyoming (care conține 20 de milioane de straturi fine care reprezintă un an fiecare), dovedesc faptul că pământul este mai vechi de 6000 de ani.
Ca multe alte întrebări puse de evoluționiști, și aceasta se constituie dintr-o presupunere greșită. Această întrebare presupune că fiecare dintre aceste niveluri este anual, iar evident, nu este cazul. Numeroase experimente au fost făcute la această formațiune.
Se poate lua o secțiune din formațiunea Green River și să o sfărâmi ca să devină praf, pune-o în apă și se va rearanja singură în munlte straturi fine. A fost arătat că straturile nu sunt anuale nici pe departe. Sunt locuri în această formațiune unde se găsesc 1500 de straturi în anumite porțiuni și doar 1000 în altele, toate fiind între cele două straturi de cenușă care se numesc ”orizonturile evenimentului”.

HOW DO YOU EXPLAIN “VARVE,” THE FORMATION OF FINE STRATA LAYERS?

Some believe that the formation of fine strata layers, such as those in the Green River formation in Wyoming (which contains 20 million fine layers which represent one year each), proves the earth is more than 6,000 years old.
Like many questions posed by evolutionists, this also has a built-in faulty assumption. This question assumes that each of these layers is annual, and this is, obviously, not the case.
Numerous experiments have been done on the formation.
You can take a section of Green River formation and grind it to powder, drop it into moving water and it will resort itself into many fine layers. It has been shown that the layers are not annual at all. There are places in this formation where over 1,500 layers are found in some areas and only 1,000 in others, all between the same two ash layers called “event horizons.”

Articol tradus de pe site-ul www.creationtoday.org 

Insectele și potopul!

A LUAT NOE PE ARCA TOATE ACELE MILIOANE DE SPECII DE INSECTE ?

Lui Noe i s-a poruncit să ia în arcă toate animalele terestre în ale cărori nări era suflare de viață (Geneza 6:17, 7:14-15, 22). Nu există nici un motiv să credem că toate varietățile de insecte au fost pe arcă pentru că ele respiră prin pielea lor și nu au nări. Ele au putut să supraviețuiască pe bucați de materie care plutea pe apă, sau să se îngroape în noroi. Unele insecte au putut să fie pe arcă în blana animalelor sau în colțurile și crăpăturile din arcă. Biblia nu spune că insectele trebuiau să fie pe arcă.


DID NOAH TAKE ALL THE MILLIONS OF SPECIES OF INSECTS ON THE ARK?

Noah was commanded to take into the ark all the animals on land in whose nostrils was the breath of life (Genesis 6:17, 7:14-15, 22). There is no reason to believe that all the varieties of insects were on the ark because they breathe through their skin and do not have nostrils. They could have survived on floating matter or by burrowing in the mud. Some of the insects may have been on the ark in the fur of the animals or in nooks and crannies of the ark. The Bible does not teach that they had to be on board.

Articol tradus de pe site-ul www.creationtoday.org 

Cum au ajuns animalele la arcă?

Cum au călătorit animalele din toată lumea ca să ajungă la arcă?

Această întrebare presupune că lumea înainte de potop a fost așa cum este lumea azi, cu animale având caracteristici pentru o anumită zonă. Astăzi pământul este este acoperit 70% cu apă și oceanele separă continentele. De asemenea, unele animale trăiesc numai în câteva locații alese. Numai că Biblia ne învață că înainte de potop, apa a fost adunată într-un singur loc (Geneza 1:9).
Probabil că a existat un singur ocean și mult mai multă suprafață terestră. De asemenea, dacă a fost o climă mai mult temperată, animalele puteau trăi în toate felurile de locuri, ceea ce înseamnă că Noe nu a trebuit să adune animalele din toată lumea. De fapt, Biblia spune că animalele au venit la Noe (Geneza 6:20).

HOW DID ANIMALS TRAVEL FROM ALL OVER THE WORLD TO GET TO THE ARK?

This question assumes that the world before the Flood was like the world is today, with animals specialized for certain areas. Today the world is 70% water and the oceans separate the continents. Also, some animals only live in a few selected locations. But, the Bible teaches that before the Flood, the water was gathered into one place (Genesis 1:9).
There was probably one ocean and much more landmass. Also, if the climate was more temperate, animals could live in all types of places which means Noah did not have to go gather animals from all over the world. In fact, the Bible says that the animals came to Noah (Genesis 6:20).

Articol tradus de pe site-ul www.creationtoday.org